Am eu o teorie (unii ar numi-o altfel, dar hai să nu ne certăm) că instituțiile din Oradea nu sunt chiar prietenele mediului antreprenorial mic și mediu.

Știu, sună contraintuitiv, mai ales dacă vii din Sud, unde sloganul „Vreau o Românie ca Oradea” se servește zilnic, pe pâine. Dar dacă trăiești aici și încerci să miști ceva ca antreprenor, lucrurile se văd altfel. Și nu, nu-mi doresc o Românie ca Oradea.

Uite trei motive simple:

1. Să faci autostrăzi, poduri, parcuri industriale nu e vreo magie. E job description-ul unui funcționar public. Ești plătit să le faci, deci hai să o lăsăm mai moale cu statuia pentru normalitate.

2. Art Nouveau e doar în centru. Restul e România obișnuită: blocuri gri de pe vremea socialismului (nu că acum nu ar fi tot socialism, doar că altfel ambalat), străzi praf, imobiliare umflate artificial.

3. Oamenii? Nu sunt mai buni ca în alte părți. Doar că știu să zâmbească și să pară interesați. După care iau ce le trebuie și te lasă cu fundul în soare.

Și acum, teoria mea:

Nu se vrea ca business-urile mici și medii să crească aici. Direcția e clară: centralizare, industrializare, forță de muncă ieftină, fără resurse și fără prea multe pretenții.

Cum mai susții parcurile industriale dacă orădenii (cei rămași, că restul sunt în diaspora, Cluj, București, Timișoara) au opțiunea să lucreze în afaceri locale, pe cont propriu? Nu e bine pentru „vaca noastră”.

Așa că, printr-un PsyOps discret, dar eficient, îți servesc povestea că e pentru binele orașului. Mai sparg o stradă abia refăcută – cum e Republicii – și se asigură că business-urile de acolo mor încet.

Nu trebuie să ai studii în urbanism ca să înțelegi că una dintre cele două străzi pietonale pe care vrei să le vizitezi în weekend devine un coșmar când e plină de gropi, șanțuri, utilaje și noroi. 

Asta, în condițiile în care strada a fost spartă acum nu foarte mult timp pentru reabilitare. Pe bune, în afară de câteva reparații minore pe ici, pe colo, nu avea nevoie de o reabilitare totală.
E un bullshit.

Și uite așa, oamenii cu aspirații fie pleacă, fie se reprofilează pe joburi prost plătite prin parcurile industriale. Nu dau cifre, dar vă zic doar atât: sclavie.

Dacă îmi simți ironia, frustrarea și supărarea, e bine. E autentică. Un oraș care nu-și ascultă oamenii provoacă exact genul ăsta de emoții. Și, sincer, nu prea are rost să vorbim de emoții într-un loc atât de rece.

Ce e la mintea cocoșului e că dumele gen „Lasă că o să fie fain mai încolo”, „Hai că la noi măcar se face” sau „E pentru viitorul orașului” nu încălzesc cu nimic antreprenorii care se văd nevoiți să tragă obloanele.

E grav, pentru că nu e doar despre bani. E despre oameni care au avut un vis, au muncit să-l transforme în realitate, iar apoi, printr-o decizie luată într-un comitet fără chip, visul lor e spulberat.

Motivație: zero. Trauma devine recurentă. Și ni se vinde drept „pentru binele nostru”.

Pe bune? Chiar? Explică-mi… când?